zâmbetul meu sfâșiat
l-ai închis în sfere de cristal,
uneori le spargi la întâmplare,
fâșiile se recompun diforme. ***


buzele conturau singurătatea
fără început fără sfârșit
săruturi plânse
dilatau confuz
tînguirile


i-a mărturisit
cândva
din vârful inimii
grăbită
în șoapte nefirești
agonizate
purificând-o
cu lacrimi ne-nțelese trădarea ***



agonizând mărturisirea
în inimă o simt ca pe un foc
purifică sau nimicește
dar arde albastru trădarea
iertarea e doar la un pas

în trupuri se preumblă
amintiri dureroase,
ce clatină azi eșuatele
gânduri
la țărmul indiferenței,
cândva semețe corabii! ***

suspendate în penumbre
chemări adânci
dincolo de noi
ecoul

am trecut în grabă și am văzut
suflete sângerânde lângă zidurile cetății.
zăceau aruncate acolo de ceva vreme.
înfricoșată mi-am purtat pașii
în afara, și au curs râuri de lacrimi... ***

pajiștea inimii plină de rouă
înflorea
jertfa
îngerilor trandafirii
Tu

eu nu te caut,
te simt mereu aproape
suflet contopit cu suflet
și te respir potir de crin. ***

amăgire de cântec
duios tremurând
la mine chemarea
zorilor fără sfârșit

aseara mi-am facut bagajele, dar nu fi trist,
voi lua cu mine adormitele clipe
și tânguirile mocnite ale copiilor.
să nu uit cumva grijile mari, dar și pe cele mărunte
și oceanul de lacrimi nezvântate
de pe obrazul palid de așteptări prea multe. ***

las doar cu tine
inima mea
și un vis neînceput să îți fie odihna
am șters urmele lacrimilor de pe pieptul tău
cu un sarut întârziat
care zâmbește printre aripile amintirii


Zadarnic bați la porțile cetății,
nu-i pasă azi de tine vieții.
Să pleci departe suflet rătăcit,
chiar dacă soarele străluce la zenit. ***

primește-mă ca pe-o-nchinare
când tunetele gem amare
genunchii
zdrențuie de ploi
corabia ucisă-n noi

în liniștea serii de vară
se nasc amintiri din umbre
de șoapte
risipind orice teamă de alunecare
înspre nebănuite abisuri.

o, anotimp al căutărilor înfrigurate
al așteptărilor devenite purgatoriu! ***

de-aș atinge liniștea doar o clipă
cu privirea rătăcită de șoapte
aș regăsi paradisul
uitând că îngerii nopții
ursit-au un infern tremurător
lângă tâmple

cândva,
eram sămânță în adâncuri,
dornică a străbate calea spre lumină.
neliniștea
mă împiedica să aștept în tăcere
venirea ei,
a primăverii eliberatoare.
nerăbdarea m-a ucis… ***

dinăuntru furtuna ca spuma unui val
cutremură
ce odinioară cu zborul
cuib îmi făceai
adâncuri de lumină

ne regăsim uneori în tăceri de cuvinte
înfășurați în rădăcini fragile
smulse de rostogolirea toamnei
din umbrarul dorințelor târzii.***

prin nori
însă adesea
croim
neputințe sferice
înveșmântate în lumină
contemplând depărtarea

în zori
despletitele vise
aleargă zălude spre țărmul iubirii
desculțe și plânse
purtând hainele geloziei
zdrențuite
ascunse privirii
de îmbrățișări tomnatice***


călător stingher
păinjenește punțile
libertății sufletului
dincolo de ceruri
înaltul azur
face popas
pe obraz arse vremuri
asfințitul îmi spune
bun venit

s-au contopit anotimpuri
lângă izvorul iubirii
unde se-adapă inorogii
în amurguri licărinde***

dorinți astrale
spațiu mut
domoale vânturi
cânturi viclene
pe trptele de
frunze moarte
toamna
zâmbește



Iuliana Benedic rafinează simțirea pentru mișcările tainice, trecătoare, fugare ale sufletului și toarnă un vers simplu aromitor, străveziu, plin de un farmec bland dulce: în scorbura tăcerii, furișată, / ating ușor / un vis de altădată... / tresari pios / la glasul unui înger de lumină. ***

Exercită uneori un exercițiu de expresie, alteori de fantezie, dar mereu plin de sensibilitate. Ici și colo apare o imagine nouă, sugestivă, într-o sclipire ce se detașează ostentativ de întreg ca o indicație surprinzătoare: lăcrimează grădina mea / firav înflorită / suspinând parfumuri discrete.***

Pe lângă timiditatea iubirii expusă în versuri, fantezia Iulianei nu este un simplu joc fermecat în vid, o pură gratuitate, totul este născut din mirajul verbal, dincolo de care străfulgeră sensibilitatea : palmele noastre tăcute / și-au împietrit mătasea / în albul zorilor *** sau : dincolo de orice închipuire / aripi chemări atingeau pleoapa vântului / spre amiezi nedeslușite încă / prefigurând evadări într-un zbor indecis. ***

Frumusețea versului te face să-l citești de mai multe ori, după care vine altul, uneori nu tot așa de frumos, dar totdeauna alcătuit cu răbdare și cu o nesfâșită dragoste pentru cuvânt: ți-am pregătit culcuș cald în adâncul inimii mele, / un leagăn duios, plin de arome subtile. / să fii mereu fericit, daca s-ar putea, / să fii apoi steaua mea călăuzitoare, / lumină a nopților mele singuratice... ***

E ușor să pătrunzi în universul poetic îmbrăcat în sunete, culori și forme, acolo unde Iuliana încearcă să te transpună într-o lume simplă, iar ceea ce vezi și auzi să păstrezi pentru totdeauna. Ea ne introduce discret în universul creației sale. Numai un suflet senzitiv poate să surprindă cu atâta adevăr spus direct, farmecul misterios ce împresoară viața unei poezii: sunt o flacără târzie / alunecând jucăuș / printre ramuri de iasomie / romantică aprindere / licărind pe cerul inimii / tale.***